Biblia e Cartea care cuprinde cărțile. Biblia, așadar, e Biblioteca; Biblioteca prin excelență, singură și singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăși rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni și prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărți.
Cu omul adamic Creatorul vorbea într-un singur limbaj; omul căzut n-a mai înțeles graiul îngerilor, și întru târziu s-a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale.
Cuvântul devenise cuvinte, Teologia se făcuse filologie.
A mai trecut o vreme, Moise a mai primit o poruncă:
Și el a scris totul într-o carte. De aici, lunga și dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri sau profani, cu limbi originale sau derivate, cu graiuri uitate sau stâlcite, cu traduceri mai bune sau mai puțin bune, cu copiști atenți sau osteniți, cu tomuri, codici și colecții vrafuite, cu studii și cercetări savante, cu evaluări semantice și ediții critice..., totul, în ultima instanță, menit să-i redea filologiei transparența teologică prin care cuvintele redevin Cuvânt.
Așa stă Biblia în fața cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în Trup euharistic. Trepte de pătrundere, trepte de cunoaștere; trepte de cunoaștere, trepte de inițiere; trepte de inițiere, trepte de sfințenie: "chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaștem astfel" (2 Corinteni 5, 16).
Prin urmare, cititorule, dacă vei deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ți împlini nevoia de a ști, și dacă ai străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n-o vei uita. Dacă ai zăbovit asupra ei cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică și în greacă veche sunt semănate cuvinte, fraze și denumiri eterogene, împrumutate din culturile cu care autorii biblici s-au învecinat sau din altele pe care nici ei și nici părinții lor nu le-au știut. Dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară, iată că ai gustat într-însa belșug de genuri și specii, poezie lirică și epică, istoriografie, legislație, imnuri sacre și sapiențiale, pagini profetice și apocaliptice, proze scurte și nuclee de roman, scenarii dramatice și eseuri filosofice, sentințe aforistice și incantații prozodice... Dacă ai cercetat-o cu un ochi critic necrutător, vei fi descoperit și ceea ce, în fapt, căutai: naivități, inadvertențe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme și multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici.
Dacă, pentru nevoia de a înțelege, o vei cerceta a doua și a treia oară, mai cu de-amănuntul, cu încetineli și reveniri, dacă îți vei pune gândul pe textul din față și pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi în stare să pipăie înțelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminisurile alegorice ale întâmplărilor, să deslușească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s-a petrecut ca fapt istoric la vremea ei (Facere 22, 1-18), dar "și-n prefigurare" (Evrei 11, 19) pentru vremile din urmă. În același timp, reliefurile noilor tale lecturi îți vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt și mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.
Dar dacă, pentru nevoia de a cunoaște, te vei deprinde să o citești nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul ți se va aprinde în văpaia celor ce se întrăripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îți va descoperi că, de vreme ce toate cărțile acestei Cărți au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L și vestindu-L, și de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul, înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură ființă, care ești tu, cititorule. Dacă o ocoleai, ar fi fost să treci pe-alături de propria ta viață; dar fiindcă ți-ai asumat-o, a fost să te descoperi pe tine însuți. Acum, ajutat de Sfinții Părinți ai Bisericii și, la nevoie, de însemnările din josul paginii, vei pătrunde în adevărurile de credință și în sensurile adânci ale Scripturii, adică în lumina lecturii ei duhovnicești, singura care te ridică deasupra lui a ști și deasupra lui a înțelege, anume în văzduhul lui a cunoaște, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt și eternitatea te îmbie la Viață; căci "viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).
Odata ajuns aici, nu-ți mai rămâne decât Bucuria.
Biblia, în întregul ei, se alcătuiește din două mari secțiuni: Vechiul Testament, care cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul al II-lea î.Hr.; Noul Testament, care cuprinde viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria primelor șase decenii ale creștinismului și istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică.
Totalitatea cărților cuprinse în Sfânta Scriptură constituie "canonul" biblic. Cuvântul vine de la grecescul kanón, care înseamnă "norma", "regulă", "principiu director". Așadar, o carte canonică este învestită cu autoritate normativă în materie de credință; conținutul ei dogmatic devine obligatoriu. Această asociere între cuvântul "canon" și "Sfânta Scriptură" ca tezaur al credinței a fost făcută mai întâi de Origen (sec. III d. H.) și dusă mai departe de către Sfinții Părinți ai Bisericii.
Pe de altă parte, cuvântul "Biblie" vine de la grecescul biblíon (cu genitivul biblíou), care la început a însemnat "hârtie (sau orice material) de scris", apoi și-a generalizat înțelesul de "carte". Limba latină însă a preluat pluralul substantivului: biblía și a făcut din el singularul bíblia (cu genitivul bíbliae), mutând și accentul pe prima silabă. Aceasta s-a întâmplat tot în vremea lui Origen, dar a devenit un bun comun în secolul următor, mai ales de când Sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că "Biblia este o adunare de multe cărți care, toate la un loc, alcătuiesc una singură". Să nu se creadă însă că circulația acestui cuvânt a început odată cu Origen. Cu nouă secole înainte, profetul Daniel vorbea de "cărțile" profetice de dinaintea lui (Daniel 9, 2), iar în prima carte a Macabeilor se face pomenire de "cărțile cele sfinte" pe care israeliții le aveau în mână și cu care se mângâiau la vreme de necaz (1 Macabei 12, 9).
Paralel cu termenul "Biblie" a circulat și acela de "Scripturi" sau "Scriptura". Epoca Vechiului Testament cunoștea trei categorii de cărți sfinte:
Cu toate acestea, împărțirea avea un caracter foarte general, una și aceeași referință putând trimite la o categorie sau alta; delimitări mai limpezi s-au făcut de-a lungul vremii, pe măsură ce se alcătuia canonul. În Noul Testament, cărțile celui Vechi (care nu s-a numit așa decât în funcție de cel Nou) sunt întâlnite sub numele de "Scriptura" (de exemplu, Luca 4, 21) (deși citatul e din cartea profetică a lui Isaia), "Scripturile" (ca în Matei 21, 42) sau "Sfintele Scripturi" (Romani 1, 2; 2 Timotei 3, 15). În timp, cuvintele grecești gramma și grafé = "scriere" au fost preluate de limba latină prin termenul scriptura = "scriere", dar cu același înțeles generic ca al lui biblia, ceea ce înseamnă că e corect să se spună: Biblia sau Sfânta Scriptura.
Revenind la canonul biblic, este evident că a învesti sau a nu învesti o carte cu autoritate normativă este un act în parte omenesc, dar el presupune mai întâi existența cărții, respectiv, a cărților.
Acestea însă, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatură orală pe care ele au preluat-o selectiv și au consemnat-o în genuri distincte sau amestecate. E sigur că Moise, întâiul autor biblic, a relatat evenimentele de dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci și pe aceea a unor tradiții orale, care se transmiteau din generație în generație. Tot atât de sigur este că evangheliștii (mai ales cei care n-au fost ucenici direcți ai Mântuitorului, cum sunt Marcu și Luca) și-au alcătuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai. Oralitatea însă presupunea sacralitate, ceea ce făcea ca aceste scrieri să aibă o descendență foarte riguroasă, controlată de sentimentul și certitudinea că ele nu relatează simple fapte omenesti, ci, dimpotrivă, evenimente pe care Dumnezeu le-a provocat sau în care S-a implicat direct și personal. Ele erau recitate public în împrejurări solemne și deseori se constituiau în imnuri liturgice.
Așadar, în momentul în care autorii sacri le consemnau în scris, ele aveau deja învestirea unor texte revelate care se integrau în structura unei scrieri de inspirație dumnezeiască. Asistența divină acoperea astfel atât fragmentele vechi-orale cât și pe cele nou-scrise, ceea ce înseamnă că atât Tradiția care a precedat Scriptura cât și Scriptura propriu-zisă poartă în ele atributele insuflării supranaturale, a acelei înrâuriri de deasupra care-l făcea pe autor să asculte de chemarea lui Dumnezeu, să selecteze ceea ce era de selectat din predania orală, să-și redacteze textul în concordanță cu revelația divină – dar și cu natura propriei sale personalități – și să fie sigur că în tot ceea ce scrie nu greșește. Din acest punct de vedere, "toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2 Timotei 3, 16), dar termenul de referință "toată" nu a avut întotdeauna același conținut. A fost nevoie de secole până când autoritatea rabbinică mai întâi și autoritatea Bisericii mai apoi să decidă care anume din cărțile Vechiului și Noului Testament poartă în ele atributul inspirației dumnezeiești și pot fi incluse în ceea ce se cheamă "canonul biblic".
La capătul tuturor acestor cercetări și discernăminte s-a putut stabili că Vechiul Testament conține 39 de cărți canonice, recunoscute ca atare de către tradiția iudaică, pe de-o parte, și de Biserica Ortodoxă, pe de alta. Acestora li se adaugă alte 14 cărți, pe care ambele tradiții le consideră doar "bune de citit", adică ziditoare de suflet, conținutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credință în sine. Numele tuturor cărților canonice și necanonice ale Vechiului Testament se află înscrise în "Cuprinsul" ediției de față.
Retinem însă și faptul că Biserica Romano-Catolică recunoaște în Vechiul Testament 56 de cărți canonice, adică pe cele 39 canonice și 14 necanonice ale Bisericii Ortodoxe, cărora le adaugă încă 3 titluri. Detaliile acestei probleme rămân, desigur, pe seama specialiștilor, dar se cuvine menționată nuanța că teologii romano-catolici le numesc "protocanonice" pe cele 39, ca primite de la început în canon (sec. IV), și "deuterocanonice" pe celelalte, ca acceptate în canon mult mai târziu, prin Conciliul Tridentin (sec. XVI).
La rândul lor, protestanții le recunosc pe cele 39 drept canonice, dar pe cele "bune de citit" le numesc "apocrife", denumire sub care ortodocșii cataloghează numai acele scrieri pseudo-biblice pe care Biserica le-a respins constant din structura canonului biblic.
Cât despre Noul Testament, el cuprinde 27 de cărți canonice, recunoscute ca atare încă din secolul IV (Sinodul local din Laodiceea, anul 360) și secolul VIII (Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul 787) și rămase astfel în conștiința și practica Bisericilor Ortodoxe și ale celei Romano-Catolice.
Dacă admitem că toți autorii Bibliei au fost teologi = "cuvântători de Dumnezeu", e bine de amintit că, prin rostire, teologia lor a devenit filologie. De aici, anevoiosul nostru drum, prin secole și milenii, de a străbate straturile filologice pentru a ajunge din nou la teologie. Aceasta este munca în special a teologilor bibliști, cei ce caută, descoperă și studiază manuscrise, cei ce le alcătuiesc în ediții critice, cei ce traduc sau revizuiesc, cei ce compară și comentează. E drumul pe care cititorul obișnuit al Bibliei, cu cartea în mână pe de-a gata, nu-l cunoaște.
Dacă Noul Testament nu ridică probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, în schimb, este și astăzi obiectul unor diferențe de opinii și opțiuni, conturate de-a lungul timpului și răspândite pe arii foarte largi, în funcție mai ales de apartenențele confesionale. Cu foarte puține excepții, cărțile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, pe durata a douăsprezece secole (se estimează că anul 1250 î.Hr. este acela în care Moise a primit tablele Legii pe muntele Sinai). Cărțile au fost scrise, desigur, în principal pentru Evrei. Aceștia însă s-au dispersat în timp, majoritatea lor alcătuind ceea ce se numește "diaspora" (împrăștiere). Fatalmente, cei din diaspora și-au pierdut limba maternă. Dar nu numai ei; odată cu întoarcerea din captivitatea babilonică (538 î.Hr.), nici chiar cei din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuită cu dialectul aramaic (în care a vorbit și Mântuitorul). Pe de altă parte, vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistică, în care greaca devenise limba cultă a oricărui cetățean.
Așa se face că în cea de-a doua jumătate a secolului III î.Hr., Ptolemeu al II-lea Filadelful a patronat și finanțat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în orașul Alexandria de către 72 de învățați evrei, aduși din Palestina (câte șase de fiecare trib), fapt pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. După tradiție, cei 72 au lucrat separat, sub asistența Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice. Septuaginta a câștigat astfel o mare autoritate, fiind considerată ca al doilea original al Vechiului Testament; deși Sfinții Evangheliști și Sfântul Apostol Pavel cunoșteau ebraica, au preferat să citeze din Septuaginta; pe baza ei s-a răspândit creștinismul primelor secole în Asia Mică și în toată aria Mediteranei. Nu e de mirare deci că Septuaginta a devenit textus receptus (textul revelat) al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca Ortodoxie.
Cu peste șase sute de ani mai târziu, în secolul IV, Fericitul Ieronim avea să traducă Biblia în limba latină, pentru creștinătatea occidentală, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Cele mai multe din cărțile Vechiului Testament (începând cu Psalmii) au fost traduse mai întâi după Septuaginta, apoi după Textul Ebraic. Controversată, chiar de la început, de către contemporanii lui Ieronim (printre care și Fericitul Augustin), Vulgatei i-au trebuit nu mai puțin de douăsprezece secole până să devină textus receptus al Bisericii Catolice, decretată astfel de către Papa Clement al VIII-lea în 1592 și rămasă ca atare până astăzi.
Ce s-a întâmplat cu Versiunea Ebraica? Ea a continuat să fie citită în sinagogă, dar a rămas mai mult pe seama rabinilor și a altor învățați, iar circulația ei a devenit tot mai restrânsă. O dificultate adițională a apărut deoarece alfabetul ebraic era alcătuit doar din consoane. Pentru pronunțarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de către cititorul însuși, iar aceasta se făcea prin tradiția orală transmisă de la dascăl la învățăcel. Cu timpul, această tradiție s-a subțiat, astfel încât noile generații nu mai erau sigure, de exemplu, dacă cuvântul "zkhr" din Dt 25, 19 trebuie citit "zekher" = "amintire", "pomenire", sau "zakhar" = "bărbat". Încă din secolul IV, Fericitul Ieronim nota că dacă cele trei consoane "dbr" se citesc "dabar", ele înseamnă "cuvânt"; dar dacă se citesc "deber", înseamnă "ciuma".
Pentru a rezolva această problemă, s-a simțit nevoia de a inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic. Această operă a fost întreprinsă de către masoreți (de la ebraicul "masora" = tradiție) în secolele VIII-X d.Hr. Ultima versiune, realizată în jurul anului 900 de către Ben Aser și Ben Neftali, a primit aprobarea autorităților rabinice și s-a constituit în ceea ce se cheamă, până astăzi, Textul Masoretic al Vechiului Testament. Acesta stă la baza traducerilor moderne, devenind astfel echivalentul unui "textus receptus" pentru creștinătatea protestantă.
Totuși, nu doar creștinătatea protestantă se bazează pe Textul Masoretic. Supus unor îndelungate și severe examene critice textuale, Vulgata și-a pierdut mult din autoritatea inițială, iar traducătorii catolici, unii dintre ei foarte valoroși, s-au întemeiat, de asemenea, pe Textul Masoretic.
Desigur, disputa dintre ebraiști și eleniști nu se va isprăvi niciodată, fiecare tabără având argumente prin care să demonstreze că limba cultivată de ea este mai bogată, mai nuanțată, mai capabilă să exprime Cuvântul lui Dumnezeu. Ca de obicei, adevărul se află undeva pe la mijloc, dar nu aceasta este problema cea mai importantă, ci aceea a diferențelor de text. Dacă cele două principale versiuni biblice s-au produs în Răsărit (Septuaginta, în Alexandria Egiptului; Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei), tot aici, în Răsărit, s-au produs și confruntările, iar acestea s-au consumat în contextul mai larg al confruntărilor dintre iudaism și creștinism. Creștinii au observat că textele masoretice prezintă unele deosebiri, mai ales în textele profetiilor mesianice, care nu puteau fi puse doar pe seama unor rațiuni filologice. Iată un singur exemplu, extras din Deuteronom 8, 3:
Deși, aparent, cele două versiuni sunt foarte apropiate și pot genera exegeze asemănătoare, totuși este lesne de observat că din Textul Masoretic lipsește termenul "cuvântul" (în greacă rhéma = "cuvânt" ca mijloc de comunicare, înrudit semantic cu lógos = "cuvânt" ca rațiune divină și rostire creatoare). Or, prezența acestui termen poate duce mai ușor la suita: rhéma – lógos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos, ceea ce înseamnă o exegeză hristologică foarte clară. Acum este cazul să reținem că textul este folosit de Iisus în dialogul Său cu diavolul (Matei 4, 4) și că Domnul îl citează după Septuaginta.
Este ușor de înțeles, așadar, de ce creștinii, mai ales cei din Răsărit, au devenit circumspecți față de Versiunea Masoretică, întărindu-și opțiunea pentru Septuaginta. Dar nu numai ei; încă din secolul IV, după ce Ieronim a început să traducă Vulgata din ebraică, Fericitul Augustin îl suspecta că nu crede în caracterul revelat al Septuagintei. În zilele noastre intervine și istoria însăși a textului: față de Versiunea Masoretică (începutul secolului X d.Hr.), Septuaginta (a doua jumătate a secolului III î.Hr.) este mai veche cu aproape 12 secole; textul Septuagintei a fost stabilit de învățați evrei cu mult înaintea ivirii creștinismului, deci fără posibilitatea unor partizanate polemice; actualele traduceri occidentale au la bază manuscrise masoretice din secolele VIII-X, pe când cei mai vechi codici ai Septuagintei datează din secolul IV (Vaticanus) și chiar III (Freer), deci la distanță de cel puțin o jumătate de mileniu.
Dacă s-a constatat că masoretii, din rațiuni de teologie iudaică, au operat intervenții deliberate într-o serie de texte, nu este mai puțin adevărat că diferențele – mai mult decât notabile – între cele două versiuni se extind pe arii în care orice intenție polemică este exclusă. Se pare că, în această privință, descoperirea (în 1947) și studierea manuscriselor de la Qumran oferă noutăți mai mult decât surprinzătoare. Cercetările recente ale unor bibliști occidentali – atât catolici cât și protestanți – arată că texte vechi-testamentare contemporane cu Versiunea Alexandrina (sec. III î.Hr.) sunt mult mai apropiate de aceasta decât de cea Masoretică, ceea ce susține ideea că Septuaginta a fost tradusă după un original ebraic care s-a pierdut și pe care masoretii nu l-au avut sub ochi. Aceasta ar însemna:
De altfel, încă din vechime, autoritatea ei era atestată și de mediile intelectuale necreștine: în deceniile secolului I d.Hr., atât filosoful Filon de Alexandria, cât și istoricul Iosif Flaviu, învățați evrei care cunoșteau bine ebraica, preferau să citeze din Septuaginta, versiune pentru care aveau o prețuire atât de înaltă, încât declarau (mai ales primul) că aceasta este versiunea inspirată a Scripturii.
Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român și-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta. Menționăm câteva dintre cele mai importante traduceri: Biblia lui Șerban, București 1688; Biblia de Buzău, 1854-56; Biblia lui Șaguna (Sibiu), 1856-58. De asemenea, tot după Septuaginta a fost tradusă și Biblia lui Bob (Blaj), 1795, pentru uzul greco-catolicilor. Ultima ediție din această marea filiație a apărut la București în 1914, fiind singura "editie a Sfântului Sinod".
Marea ruptură s-a produs în 1936, odată cu apariția Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu. Această opțiune a fost motivată de Galaction prin nevoia ca și noi, ortodocșii, să avem textul folosit de sectele neoprotestante, pentru a le putea combate mai ușor! Este de mirare, acum, cu câtă ușurință a fost acceptată (sau trecută cu vederea) această motivație, deși patriarhul Nicodim își îngăduise, în 1944, un semnal de alarmă. Astfel, toate versiunile românești ale Vechiului Testament apărute după ediția Bibliei din 1936 nu sunt decât reluări ale acesteia, cu revizuiri mai mult sau mai puțin importante, mai mult sau mai puțin controlate. Timp de opt decenii, Biserica Ortodoxă Română nu a mai avut o versiune vechi-testamentară după Septuaginta; acesta este motivul pentru care atât Părintele Dumitru Stăniloae cât și Părintele Dumitru Fecioru, marii noștri traducători din Sfinții Părinți și din literatura filocalică, au fost nevoiți să-și extragă citatele biblice tot din ediția din 1914.
Aceasta însă nu înseamnă că Versiunea Ebraică se cere disprețuită sau ignorată; dimpotrivă, o redactare corectă a textului biblic este de neconceput fără consultarea și folosirea ei, atât pentru reliefarea unor nuanțe de limbaj, cât mai ales pentru transcrierea numelor proprii ebraice, atât patronimice cât și toponimice, nume pe care Septuaginta le redă, în cele mai multe cazuri, prin traducerea înțelesului lor (ex.: "Beer-Seba" = "Fântâna-Jurământului" – Fc 21, 31). Este ceea ce facem în lucrarea de față. Mai mult, pentru o imagine cât mai completă a mesajului biblic, deosebirile semnificative dintre Septuaginta și Textul Masoretic sunt menționate în notele și comentariile din josul paginii, Versiunea Ebraică fiindu-ne accesibilă prin cele mai bune traduceri occidentale, precum La Bible de Jérusalem (BJ), La Bible traduite par Emile Osty (OSTY), King James Version (KJV) (care însă a folosit și Septuaginta), Revised Standard Version (RSV), Today‘s English Version (TEV), Traduction Oecuménique de la Bible (TOB), dar și prin edițiile românești din 1936 și 1938.
În ceea ce privește Noul Testament, cele 27 de cărți ale acestuia au fost scrise în limba greacă, cu excepția Evangheliei după Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică (versiune care însă nu a ajuns până la noi) și rescrisă, de către același autor, în greacă.
Data fiind rapiditatea cu care se răspândea creștinismul, este ușor de imaginat și repeziciunea cu care manuscrisele autografe erau copiate în zeci și sute de exemplare pentru aria, din ce în ce mai largă, a comunităților creștine. Astfel se explică faptul că o bună parte din ele au înfruntat secolele și că până în zilele noastre au ajuns nu mai puțin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Testament în întregime. Desigur, originalele nu ni s-au păstrat, dar codici precum Sinaiticus (sec. IV), Vaticanus (sec. IV), Alexandrinus (sec. V), Parisiensis (sec. V), Freesianus (secolele IV-V), ca să cităm doar pe cele mai importante, se constituie în tot atâtea mărturii asupra vechimii textelor noutestamentare. De aici, și imensele posibilități ale filologilor biblici de a alcătui ediții critice tot mai bune și mai utile, pe care le pun la îndemâna traducătorilor. Evoluția acestor ediții, pe de-o parte, și evoluția fiecărei limbi naționale, pe de altă parte, sunt principalele rațiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puțin revizuită – periodic, spre folosul și desfătarea cititorilor ei.
Orientarea în textele Sfintei Scripturi, precum și citarea acestora, se fac cu ajutorul sistemului referențial, adică al cifrelor care individualizează o anumită porțiune de text și o pun în legătură cu cele înrudite. Unitățile acestui sistem sunt capitolul și versetul; cifrele de referință se mai numesc și "trimiteri".
El a luat naștere în primele patru decenii ale secolului XIII, prin cardinalul Stefan Langton care, pe la 1205, a început împărțirea textului Vulgatei în capitole; opera sa a fost isprăvită în jurul anului 1240 de către călugărul dominican Hugues de Saint Glef.
Împărțirea în versete a fost făcută de tipograful parizian Robert Stefan; textul a apărut astfel, pentru prima oară, în ediția greco-latină din 1551 a Noului Testament, iar pentru a doua oară, în ediția din 1555 a Bibliei latine integrale.
Cade să se rețină însă că versetul (ca și capitolul, de altfel) este doar o unitate convențională, iar nu o unitate dogmatică în sine; el nu se constituie într-un univers închis, ci, dimpotrivă, cu foarte multe ferestre către marele univers al Sfintei Scripturi. Adevărata lectură și dreaptă tâlcuire a Bibliei se fac numai prin relația text-context, adică citind și gândind textul (versetul) în funcție de ceea ce se spune înainte și după el, ca și în funcție de legăturile lui cu texte asemănătoare foarte îndepărtate. Niciodată partea nu poate fi desprinsă de întreg. Dacă un savant din zilele noastre, de exemplu, pretindea că opera sa nu poate fi înțeleasă decât dacă este citită integral, cu atât mai mult – și incomparabil mai mult – Biblia sau Sfânta Scriptură.